Scrisoare inutilă
ziua 69
Nu a mai rămas nimeni, înțelegi? Ni-meni. N i m e n i. Nu mai am de la cine să primesc răspunsuri. Sunt al nimănui. S-au închis porțile tuturor posibilităților și sunt ca un copil uitat într-o gară, lăsat în urmă de părinții fugari, oameni bătuți de soartă, sugrumați de frici mai puternice decât îndatorirea de a fi părinte.
Ce mă deranjează, chiar dacă, poate, e prea mult spus deranj, este absența oricărei replici din partea ta, oricine ai fi, oriunde ai fi. Dacă am fi fost de o parte și de alta a unui telefon, din dreptul tău nu s-ar fi auzit nimic, ca și cum nu ai fi avut semnal. Zero. Nimic.
Scriu, oarecum fără speranță, scrisoarea asta și mă amăgesc cu gândul că o să găsesc o cale să ți-o trimit. Nu am în ce plic să o pun, nu am timbre și nici nu cred că mai găsesc pe undeva, iar oficiile poștale au dispărut ca desenele de cretă de pe asfalt după o ploaie torențială. Poate o s-o îndes într-o sticlă, o s-o sigilez cu un dop de plută și o să o zvârl într-o apă. Dar nici apele nu mai sunt cum au fost cândva. Au cam secat. Mai multă apă decât am văzut în cadă, ultima oară când am făcut baie, nu am mai văzut pe nicăieri. O să o las să plutească printre clăbucii de săpun și cu puțin noroc, după ce o să deblochez scurgerea, o să alunece prin țevile întortocheate și o să ajungă într-una dintre mări. Dar cum nu am eu un astfel de noroc, cel mai probabil o să ajungă la stația de filtrare și purificare a apelor reziduale. Atunci, o să am ocazia, când voi deschide spontan robinetul, să îmi beau literele curățate de emoții dintr-un pahar cu apă. Și uite așa, circuitul scrisorii în natură o să fie închis. O să primesc înapoi, necitite, cuvintele pe care aș fi vrut să le citești tu. Ironic.
Dar ăsta nu e un motiv care să mă descurajeze. Poate ajung la mine, chiar și așa sterile, literele anagramate și o să le descopăr sensuri noi. O să îmi fie mai ușor să trăiesc într-o lume care oricum nu prea mai are timp pentru emoții, altele în afară de furie, de frică, dezgust sau cine știe ce alte zbuciumări asemănătoare.
Nu îți scriu dintr-un loc prea bun, e drept, însă mă încăpățânez să cred că mai există și iubire, pe undeva prin lume. Nu mai e pe aici, dar sigur este ea pe undeva, cum am și scris deja, prin lume.
Să mă semnez? La ce bun... Oricum, nu mai știi cum mă cheamă. Nici eu nu mai am habar, dar așa am ocazia să îmi aleg alt nume în fiecare zi.
Sfârșit. E mult mai potrivit.
Foarte frumos Mihai!!!