O cameră plină cu nimicuri
ziua 61
Mă avânt în lobul temporal. Le spun pașilor să mă lase să zăbovesc aici. Cumva îmi dă fiori. Întors cu fața către interior va trebui să mă privesc cu îngăduință. E nevoie de mâneci suflecate. Sunt ca într-o cameră plină cu nimicuri. Încerc să îmi fac o idee de unde să încep.
Uite! Borcanele cu furii de tot felul. Le-am legat hârtii colorate peste capace. Așa am sperat că am să le pot distinge fără bătăi de cap. Dar nu am nici cea mai mică idee de ce am pus galben, de ce am ales verde, de ce m-am gândit la albastru. Cum or fi fost? Bag de seamă că am vrut să mă ajut, dar habar nu mai am ce și cum și de ce. Ce vraiște!
Sub rafturile pe care mi s-au amestecat multicolor ieșirile nervoase e locul recipientelor de alt calibru. Aliniate, ușor umbrite, descopăr damigenele care-s pline cu tristeți. Nu le-am montat furtunuri de aerisire. Și totuși nu par să fermenteze în disperări acide. Doar o mâzgă cu aere de mucegai se ițește pe pereții de sticlă. S-or fi evaporat. Le trec în revistă cu bobârnace și m-așteptam să sune a ceva. Nu se aude mai nimic. Ce pierdere!
Pe masa din mijloc văd pungile transparente pline cu întrebări. Le citesc, zgâindu-mă pe dinafară, răsucindu-le cât să nu le deschid. Dacă nu mi-aș fi bătut capul cu ele atâta amar de vreme le-aș fi putut vinde ca pe un soi de răvașe. Pentru unele dintre ele am găsit răspunsuri, pentru altele mi-am pierdut interesul, iar de cele mototolite nici nu vreau să îmi amintesc.
Undeva spre capăt, sacii negri cu rușini zac sub un strat generos de praf. Nu îndrăznesc să mă apropii. Alergia mea e mereu dornică de atenție. Un pic îi trebuie și se așază peste piele. De ce să mă complic?
Fricile zac îngrămădite în cutii de pantofi. Le-am pus la locul lor. Un zvâc ironic m-a îndemnat să le așez așa. Dacă tot au mers prin încălțările mele ceva vreme și încă mai au prostul obicei de a se ascunde pe sub tălpici, ce loc mai bun să fi găsit? Mi s-a părut potrivit să le fac cinste cu spații de păstrare cu care să fie familiare.
Lacrimile. Broboane sărate adunate în sticluțe de diferite forme. Probabil s-au infuzat cu notele parfumurilor de demult. Nu clipesc. Colțurile ochilor mi le-ar reașeza pe obraji. Merg mai departe.
Ah, iubirile! Sunt prinse pe perete cu piuneze. Ce traseu, ce inconstanță! Un fir de ață roșie șerpuiește printre ele într-o strădanie de a surprinde sensul. Care o fi fost? Le urmăresc cu degetul întins, aproape ciupind coarda sensibilă. Ce rost or fi avut?
Undeva în spate, pe un cufăr, e un vraf de radiografii al gândurilor negre. Mă tem să deschid lădoiul ca nu cumva să le văd rădăcinile. Se știe că încolțesc în cele mai neobișnuite locuri. Întunericului îi vin de minune hainele uitării. Să treacă. Să fie. Au fost. Usca-sar. Mă răsucesc pe călcâie. Mai încolo, merg mai încolo.
Îmi arunc privirea și peste cănile pline cu regrete, sticlele cu ezitări, conservele cu reproșuri și fructiera umplută cu idei proaste. Am adunat ceva. Îmi țin tâmplele cu palmele deschise și caut curajul să scap de unele, să scap de altele, să fac un pic de ordine. Dar de unde să încep?
Bunicii mele îi plăcea să îmi tot spună povestea vieții de om. A cărui om? o întrebam de fiecare dată. Zâmbea și își vedea de povestit. Nu avem vreme de întrebări. E timpul scurt. Trăim puțin, dar mult, îmi răspundea printre picături. Trăiește mai întâi și vei vedea. Vorbim după ce te mai coci, șoptea zâmbind. Și m-am învrednicit să fac așa cum îmi spunea. Am adunat ceva în viața mea de om. Puțin a fost, dar mult. Poate mai am încă pe atât. Și e o nebunie aici în profunzimi. Stau toate claie peste grămadă și nu mai știu din care vieți le-am păstrat.
Las totul baltă, urc scările spre cortexul prefrontal și, orbit de lumină, îmi promit că o să mai cobor spre mine cândva, curând. Oricum e multă treabă de făcut. Sigur o să am nevoie de o lopată. Sau poate de-o cutie cu chibrituri.