Nimicuri
ziua 66
Ce este în afară, afli și înăuntru. Ce văd în ochii tăi am trăit deja. Ce îmi atinge sufletul are rădăcini adânc înfipte în întunericul din care am venit cu toții. Restul e amăgire. Avem aceeași poveste, dar lăsăm, pe alocuri, cuvintele să își amestece sensurile.
Vuietul lumii se lovește de pereții inimii mele formând ecouri greu de interpretat. Până la urmă, fiecare inimă are propriul grai. Unele scapă prea mult sânge, altele plescăie sistole sau șuieră diastole. Prin camerele lor se vântură sângele doldora de globule roșii ca niște studenți pribegiți pe holurile universităților. Sunt deseori 66, uneori 78, rareori 122. Un deranj măsurat în respirații.
Harta vieții îmi e cusută pe steagurile înfipte în neînsemnatele-mi victorii. O treime mi se pierde, fără voia mea, în somn. Cum să cuceresc lumea dormind!? Îmi oblig diminețile să prindă contur mizând pe culorile nebuniei. Mă las cu greu smuls din abandonul somnului. Doar un nebun ar ieși din vis și s-ar așeza la cozile interminabile ale realității. Ca martor al răsăritului, mă lepăd de inconștiența unei nopți pierdute printre vise. Trezit fiind, le declar lipsite de sens. Îmi agăț soarele de inimă. Am supraviețuit. Mai am de luptat încă o zi.
Motivele prezenței mele într-o lume haotică par să fie niscaiva umbre care cerșesc atenție șoptind în vocile întregii umanități. Nu-s văzute de nimeni. Nu au rost. Nu contează. Sunt doar șușoteli rostite pe la colțuri. Se adună într-un zgomot de fundal care încarcă spațiile virane dintre noi, iar apoi se pierd în fața nevoilor noastre. Cine mai are timp de întrebări? Cine își mai bate capul cu umbrele? Cine mai are timp să creadă?
Pintenii auriți ai puterii despică toracele naivității. Așa a fost din totdeauna. Numărăm pe degete regimuri care își asumă rolurile de salvatori, de dirijori, de iluminați, de eliberatori sau de binecuvântați, dar actorii sunt aceiași. Rolurile sunt jucate prin rotație, prost, cu spatele la public, citind replicile fără pic de talent. Zornăie cheile pivnicerilor. Picură apa infiltrată printre ștucaturile aurii ale iluziilor care ne apasă. Nimeni nu se atinge de cortină. Nimeni nu stinge lumina.
Mă trezesc spectator în fața nevoilor care mă copleșesc. Nu mă obosesc să asist la spectacol. Nu am prins bilete, nu știu unde se joacă, nu am idee în ce oraș, între ce granițe sau pe ce continent. Mi se trântesc în nas ușile propriilor mele slăbiciuni. Sunt un om cu libertățile limitate, membru al unei specii pribegite mai mereu pe pământul altor zei.