Nicăunde
ziua 80
Era tot mai clar că nu fusese o idee tocmai inspirată. Acceptasem invitația cu jumătate de gură. Aș fi preferat să rămân acasă. Se anunța o vreme numai bună de stat departe de întreaga lume. Mi-am ignorat gândurile și am pornit la drum. Jonglam cu remușcările în timp ce picioarele își făceau meseria, fără să țină cont de dilemele centrului de comandă. Nu mi-am dat seama când a început furtuna. M-a smuls din gânduri ca pe o bluză uitată afară la uscat. Picăturile se întețeau. Am ridicat fața spre cer și am așteptat, cu ochii închiși, să primesc o confirmare de care nu aveam nevoie. Era mai mult decât evident ce urma să se întâmple.
Ploua torențial. Canalele refulaseră și bolboroseau o apă noroioasă. Aveam impresia că sunt la poalele unui vulcan care își anunța erupția, nicidecum în mijlocul orașului. Știam că umbrela nu avea cum să mă ajute. Pentru o ploaie obișnuită era un plan B perfect, dar la cum se îndemnau norii să scape de apă, nu era decât o asigurare de doi lei. Oamenii alergau, țopăind peste bălți ca niște antilope care își pierduseră răbdarea. Încercau să se protejeze cu ce aveau la îndemână, dar toate variantele erau pur și simplu falimentare. Pungi, ziare, reviste, genți, ghiozdane, pachete învelite în te miri ce erau ținute pe deasupra capului de parcă ar fi vrut să îi arate cerului că viața merge înainte indiferent de vreme. Erau cu toții uzi leoarcă, doar că refuzau să își accepte condiția. Mustea a revoluție, însă una fără prea multe șanse de izbândă, ca mai toate revoluțiile.
Eu am ales să aștept. Mă adăpostisem sub copertina stației de tramvai. Îmi omoram timpul urmărind cum stropii uriași făceau ravagii. Din când în când mă mutam de pe un picior pe altul, valsând de unul singur, cât să evit ropotul care îmi vâna încălțările. Bălțile clocoteau sub asaltul rafalelor. Copacii se sprijineau unii pe alții în îmbrățișări pe care vremea bună nu le dădea ocazia să le ducă până la capăt. Mașinile avansau greoi, iar oamenii se perindau, parcă fără direcție, spre orice ar fi putut să fie refugiu. Asistam la un dezastru.
Nu îmi doream să fiu acolo. Nu aveam idee ce fusese în capul meu când plecasem de acasă. Dar eram unde eram, prins într-o furtună anunțată. Totuși, în ciuda tuturor epifaniilor care se străduiau să mă lumineze, nu făceam nici un pas înapoi. Am rămas în același loc. Am așteptat în zadar să mi se schimbe starea de spirit. Măcar de-ar fi venit vreun tramvai. Din superstiție, îmi căutam o portiță de ieșire, ceva care să mă absolve de orice fel de explicație, un motiv măcar la fel de bun ca un ridicat de umeri.
În cele din urmă mi-am luat inima în dinți, am deschis umbrela și am luat-o din loc. Tramvaiele păreau să nu mai circule. După câțiva pași eram deja ud până la piele. Tricoul mi se lipise de corp, iar pantalonii uzi mă făceau să arăt ca prim solistul Baletului de Stat, pe cale să țopăie elegant pe scena teatrului vieții. Umbrela era pe atât de inutilă pe cât îmi imaginasem. Mă simțeam ca naiba. Ar fi trebuit să mă întorc din drum. Superstiții? Cine are nevoie de ele? Poate că universul, Dumnezeu sau cine o fi fost în spatele furtunii se străduia din răsputeri să îmi arate calea cea bună. Eu vedeam cu totul alte semne și totuși nu țineam cont de niciunele. Ceva îmi spunea că ziua era deja prescrisă. Am continuat să merg mai departe în direcția pe care o tot refuzam.
O rafală de vânt mi-a îndoit umbrela. Am dat să o îndrept, cu mișcări disperate, dar nu am reușit decât să o scot complet din uz. Am rupt-o. Eram ca un clovn concediat pe motiv de penibil în formă agravantă. Țineam o parte din umbrelă în mâna stângă și cealaltă parte în mâna dreaptă. Ploaia își vedea nestingherită de treabă în continuare. Am vrut să mă întorc din drum. Am vrut. La cea mai apropiată ghenă am aruncat, într-un tomberon plin cu apă, ce mai rămăsese din umbrelă. Pânza neagră, desprinsă de pe spițele smulse, arăta ca o meduză pe cale să își curme zilele. Oare meduzele mor de inimă rea?
Mi-am târât picioarele pe trotuarul îngust până la capătul străzii. Eram aproape de destinație. Am numărat în gând restul de 8 pași. Ajunsesem. Am intrat în bloc și am urcat cele câteva trepte până în fața ușii apartamentului. Apa mi se scurgea de pe haine cu un clipocit teatral. Ecoul din scara blocului amplifica realitatea. Lăsam mici băltoace la fiecare pas. Eram un fiasco ambulant, așa ud până la piele, stând în fața ușii. Tot ce îmi doream era să mă răsucesc pe călcâie și să plec spre casă. Am ridicat mâna, cu pumnul strâns, și am bătut scurt, de trei ori, în ușă.
Mi-a deschis zâmbind. Era evident că trăiam în lumi diferite. Mie îmi părea rău. Ea se bucura. Eram un farsor. Ajunsesem în fața apartamentului ei, iar prezența în sine făcea ca intenția să fie mai mult decât evidentă. Aș fi vrut să plec. Am intrat. Am dat jos de pe mine toate hainele, chiar acolo în mijlocul holului. Lacrimile mă anunțau că vor să se joace de-a ploaia. Le-am tăiat elanul înghițind în sec. Mi-am șters energic nasul în timp ce ea mă înfășura cu grijă într-un prosop. Habar nu avea ce gândeam. Credea că moaca mea posacă era de la întâmplarea nefericită cu umbrela. De fapt, eu nu îmi doream să fiu acolo. Dar eram. Încercam să mă conving să plec. Cumva, nu găseam puterea să mă răsucesc pe călcâie și să ies pe ușa abia închisă. Cineva deturnase impulsurile pe care creierul meu le transmisese mușchilor și mă țintuia pe loc, într-o demonstrație de forță. Eram prins într-un scenariu pe care îl refuzam.
Am făcut un duș fierbinte. M-am șters apăsat. Dacă aș fi putut să îmi dau pielea jos de mine, sigur aș fi descoperit impostorul. Mi-am târât picioarele până la canapeaua din living. Încercam să estimez în cât timp mi se vor usca hainele și mai ales când avea să se oprească potopul. Căutam de zor un pretext să pot pleca. Nu puteam să îmi explic cum ajunsesem până acolo. Ploua, în continuare, torențial. S-a așezat lângă mine și, fără să ne spunem nimic, ne-am uitat o vreme pe geam. Cuvintele nu ar fi ajutat pe nimeni.
Minunat cadru de ploaie, cu scârțâit de adidași uzi.