Mefisto

ziua 74

Advice to a Young Artist - Honoré Daumier - 1868

Din senin, mi-am dat seama că lângă mine, pe bancă, stătea o siluetă stranie. Era un bărbat între două vârste, îmbrăcat în negru. Avea o moacă gravă, una din felul acelora care strică fără prea mare efort orice doză de bună dispoziție. Fața nu trăda vreo brumă de emoție. La cât de țeapănă era, probabil că i-ar fi crăpat obrajii dacă ar fi îndrăznit să zâmbească. Nu aveam idee de câtă vreme era lângă mine. Nu îi auzisem pașii și nici nu simțisem momentul când se așezase. Eram cu capul pierdut într-o carte. Mă bucuram de lectură și nu aveam chef de discuții cu necunoscuți, bașca unul așa de simpatic ca vecinul meu de bancă. L-am privit scurt, cu coada ochiului și am revenit la citit sperând că își va vedea de ale lui. Mișcarea mea subtilă nu a avut efectul dorit. Individul a oftat adânc, suficient de puternic cât să îmi atragă atenția, și fără să mă salute s-a pus pe conversat.

‒ Trebuie să recunosc că, de ceva vreme, mă îngrijorezi! a zis pe un ton acuzator bărbatul cu alură de cioclu.

‒ Poftim?! Ne cunoaștem de undeva? i-am răspuns contrariat.

Fără să se sinchisească de consternarea mea și-a continuat asaltul.

‒ Chiar destul de bine, aș putea zice.

‒ Îmi pare rău, dar cred că mă confundați. Habar nu am cine sunteți.

‒ Exact. Iar treaba asta e o mare problemă. Venirea mea este o încercare disperată de a salva situația. Chiar nu ne permitem o astfel de pierdere.

‒ Dragă domnule, nu am nici cea mai mică idee despre ce vorbiți, i-am tăiat elanul sperând că o să bage de seamă că nu sunt cel pe care îl căuta.

Tot ce îmi doream în acel moment era să pot citi liniștit în continuare.

‒ Te lămuresc imediat, nu-ți face griji. Nu e cazul să ne hazardăm cu neliniști care nu ne stau în fire, nu? Avem suficiente bătăi de cap cu toată risipa asta de bine pe care o tot faci. Îți irosești talentul. Ce-i cu toate manifestările astea siropoase cu care arunci în stânga și-n dreapta? Nu e treaba ta să porți haina salvatorului. Lumea o ia la vale oricum. Nu mai e mare lucru de făcut. Nu înțeleg unde vrei să ajungi cu tot altruismul ăsta grețos?!

Pentru o clipă m-am gândit că sunt victima unei farse. M-am uitat de jur împrejur după camere de filmat. Prezența acestora ar fi făcut lumină în situația absurdă din care nu găseam ieșire. Aparent nu era nimic suspect, în afara individului băgăcios cu care aveam de furcă. Oamenii își vedeau de ale lor mergând pe aleile parcului fără să ne acorde atenție. Cine ar fi vrut să filmeze un dialog atât de caraghios? Ar fi făcut praf orice rating de audiență. Am revenit la defensiva verbală, deși începeam să simt cum mi se strâng pumnii de exasperare.

‒ Chiar trebuie să insist. Mă confundați. Ce risipă? Despre ce lume vorbiți?

‒ Mda... E mai grav decât credeam, a spus și a pufnit trădând lehamitea unui profesor în fața elevului prins cu lecția neînvățată.

Îmi vorbea fără să mă privească. Se uita în gol și lăsa impresia că joacă într-un film de spionaj din categoria B, unul în care eu eram distribuit fără voia mea. Situația era absurdă. M-am gândit pentru o clipă că ar fi nevăzător. M-aș fi putut fofila din scena ridicolă în care mă aflam și, cu puțin noroc, așa-zisa mea cunoștință nu și-ar fi dat seama până nu aș fi fost prea departe ca să mai conteze. Am ales să îndur cu stoicism rolul de personaj tras la răspundere.

‒ Ar trebui să am habar despre ce vorbiți? am spus și, în aceeași fracțiune de secundă, am regretat că nu am ieșit din scenă așa cum îmi dorisem.

‒ Ba chiar mai mult decât atât! a venit imediat răspunsul ca o lovitură de prosop ud peste ochi. Ar fi trebuit să îmi dai lecții, să-mi ții o predică, să mă îmbrobodești cu argumente iscusite. În schimb, ești total lipsit de simțul responsabilității. Lași suflete numai bune de trecut în registrul nostru să îți scape printre degete.

‒ Suflete?!

‒ Da. Zeci și zeci de suflete nu se mai duc naibii, nu o mai iau pe pustie. Plutesc în corpurile astea absolut respingătoare și se bucură de pace și de lumină. Când te-ai uitat ultima oară cu atenție în jurul tău?! m-a întrebat fără să aștepte un răspuns în timp ce își arăta disprețul cu gesturi largi spre cei care treceau din când în când pe aleile parcului.

Carevasăzică vedea. Tonul îi devenise agresiv și mă simțeam încolțit. Am închis cartea și am așezat-o lângă mine pe bancă. O țineam degeaba deschisă în brațe. Puteam să fac orice altceva, numai să citesc nu, în condițiile date. M-am răsucit, fără să mă ridic, către individ și l-am fixat cu privirea. Aș fi putut să șterg cu el pe jos. Era mult mai slab decât mi se păruse inițial, privindu-l cu coada ochiului. Era palid și nu părea să aibă o relație amicală cu razele soarelui. Un miros îmbâcsit îmi asalta nările. Nu puteam să mă hotărăsc dacă era mirosul fumului de țigară sau al hainelor vechi. Totuși, privirea parcă îi luase foc. Sprâncenele erau încruntate și nu părea să se simtă amenințat de statura mea. Chiar și așa așezat, eram vizibil mai corpolent decât el. Am tras aer în piept și am respirat profund încercând să mă liniștesc. Am hotărât că e mai bine pentru amândoi să continui dialogul. Disprețuiam justificările incompetenților care alegeau violența în dauna comunicării. Până la urmă, nu mă jignise cu nimic și nici nu mă simțeam pus în pericol. Era o simplă neînțelegere căreia eram convins că îi pot da de cap.

‒ Mă văd nevoit să insist. Ați ales omul greșit! Nu știu cine credeți că sunt sau ce rol aveți impresia că refuz să joc. Nici măcar nu vă cunosc. E absurd!

‒ Absurd este să petreci o eternitate printre niște creaturi demne de tot disprețul și să nu le dai dracului. Așa ceva nu mai poate fi tolerat!

‒ Bine, fie! Dintr-o curiozitate pe care momentan nu mi-o explic o să intru în jocul conversației ăsteia ciudate. Punctul dumneavoastră de vedere e suficient de clar. Susțineți că mă cunoașteți. După cum îmi vorbiți, bănuiesc că avem o relație de subordonare. Probabil sunteți dintr-un departament superior sau de la un oficiu de control. Există un soi de muncă pe care eu trebuie să o prestez și nu dau semne că aș fi un angajat model. Acum, întrebarea mea este: despre ce fel de slujbă vorbim?

‒ Nu este o slujbă. Este o menire, o chemare, un rol esențial în menținerea echilibrului. Ești cel mai bun dintre noi, dar din motive pe care nu le cunosc, tragi chiulul sau, mai rău, ai acceptat un loc de muncă din partea cealaltă, ceea ce chiar ar fi o nenorocire pentru organizația noastră.

‒ Bine, bine, cred că am prins ideea, dar care e fișa postului? Ce trebuie să fac, mai exact?

‒ Să nu te comporți ca un salvator, ci să le asiguri nemernicilor ăstora locul cald pe care îl avem de oferit fiecăruia în parte.

‒ Sună ca un slogan al unei agenții de turism. Vă referiți cumva la iad?

‒ Nu mă refer... Eu sunt Iadul! a tunat, agasat de lipsa mea de cooperare.

‒ Nu cred că mergem într-o direcție prea bună cu dialogul nostru. Cum ar fi dacă v-aș mărturisi că sunt Napoleon sau, și mai bine, Ghandi?!

‒ Nu cred că realizezi gravitatea situației...

‒ Din moment ce mă cunoașteți atât de bine, bănuiesc că știți care sunt înclinațiile mele spirituale. Sunt ateu. Consider că poveștile cu raiul și iadul sunt depășite de mai bine de 100 de ani. Vindeți legume mistice omului nepotrivit. Trăim alte vremuri. Ce ar fi să ne vedem fiecare de ale lui? am zis, încercând o eschivă.

‒ Tu nu trăiești. Ești trimis pe pământ cu o misiune anume. Nu ar trebui să ai vreme de trăit. Din ce organizație ai impresia că faci parte?! Sindicatele libere ale ateilor defavorizați?!

‒ O să aleg să vă contrazic. Trăiesc destul de bine. Am familia pe care mi-am dorit-o. Sunt tată. Am o mână de prieteni foarte apropiați și nicio intenție să consider că ce se întâmplă acum este mai mult decât o farsă sau lipsa de medicamentație potrivită a unei persoane cu probleme mintale serioase.

M-am ridicat de pe bancă. Eram convins să nu îi mai dau apă la moară. Îmi impuneam ca acelea să fie ultimele cuvinte pe care i le adresam. Speram ca gestul meu să anunțe că ajunsesem la finalul răbdării. Îmi atinsesem, de asemenea, și limita de bun simț pentru conversații agasante.

‒ Ai trei zile la dispoziție să îți revizuiești atitudinea. După aceea lucrurile se vor schimba. Ori te pui serios pe treabă, ori luăm măsurile necesare. Avem pe masă inclusiv perspectiva rechemării. Te asigur că postul tău este râvnit de câțiva candidați exemplari. Totuși, îmi place să cred că această amnezie, aceste simptome ale unei posibile demențe, lasă-mă să-i spun, incredibile, sunt efecte reversibile, corijabile și numai bune de trecut cu vederea. Ești, până la urmă, unul dintre noi, fie că îți place să recunoști sau nu. Pe curând, tinere, pe curând!

Bărbatul s-a ridicat, mi-a întors spatele și, în timp ce se îndepărta, a ridicat mâna ca un soi de salut, fără să se mai sinchisească să se asigure că gestul a ajuns la mine. Cu pași neobișnuit de repezi s-a făcut nevăzut printre oameni. L-am urmărit cu privirea până nu l-am mai putut distinge dintre ceilalți și nu îmi puteam scoate din minte impresia că omul vorbise cu mine convins de gogomăniile pe care le debitase. M-am surprins scuturându-mi capul exasperat. Ce îți e și cu nebunii din ziua azi! am gândit fără să vreau. Încă doi povestitori de aceeași teapă și aș fi devenit la rândul meu candidat pentru cămașa de forță a unei instituții de minți rătăcite. Așa am ajuns la concluzia, mai mult decât evidentă, că va fi mai bine să îmi iau viitoarele pauze de citit într-un alt parc, într-un alt oraș sau într-o altă țară. Alternativa ar fi fost să mă apuc de treabă. Oricum, trei zile îmi erau suficiente pentru a lua cea mai bună decizie.