Scos din întuneric, din necunoaștere, a încolțit în trupul mamei sale. Transferat din purgatoriul ambiguității materiale către detenția embrionară, prins în arestul trupului, înlănțuit de celulele majoritare ale începutului, a evoluat.
Condamnat la exercițiul greu al respirației, a învățat să mărșăluiască prin lume târându-și tălpile peste magnetul uriaș. A pășit, a căzut, s-a ridicat, a zburat, a căzut din nou. Un dans repetitiv, cercuri tocite în iarba spațiilor de penitență, zbor al moliei în jurul becului. Prins în obiceiuri pe care nu și le-a dorit a continuat să bâjbâie pe aceleași drumuri pe care se împiedicau toți ceilalți.
A fost născut doar ca să fie aruncat între zăbrelele unei familii, între granițele unei țări, pe coaja unei planete, apăsat de cercuri concentrice într-un sistem solar ca și închis. Răsucindu-se hipnotic, cu iuțeală, prin inelele imaginare ale unei galaxii, s-a descoperit ca simplu fir de iarbă pe o pajiște interminabilă.
Căutător al unei neîngrădiri ipotetice, înlănțuit între inexplicabil și cunoaștere, între inconștiență și limitele propriilor gânduri, nu s-a văzut nicicând ca mai mult decât un număr, un pion, un trecător, un jongler.
Cu ochii pironiți spre cer, cu visele întinse printre stele, și-a imaginat cu greutate centura de gheață a vidului, obstacol de netrecut al universului cu ambiții nesfârșite.
Între două răsuflări și-a rescris de fiecare dată limitele, atât cât să simtă libertatea, fragmentele de lumină, esențele de abandon, minunile fracțiunilor de secundă ce desprind posibilități nelimitate din lumea certă a închisorilor de tot felul.
A înțeles la timp că Infinitul se ascunde în spatele pleoapelor închise. A trecut de porțile somnului și s-a pierdut. Uneori cineva îl mai visează. E singurul chip pe care nu îl recunoaște nimeni.