Iluzoriu

ziua 73

Știi ce am făcut azi? Am spart toate oglinzile din casă. Da, asta am făcut. Am luat un ciocan și le-am fărâmat una câte una. E plin de cioburi peste tot. M-am și tăiat pe ici pe colo. Nimic grav. Nu am chef să strâng momentan. Fac ture prin camere și mă uit la cioburile rămase. E incredibil! Refuză să își schimbe reflexiile și în al doisprezecelea ceas, chiar și așa zdrobite. O sectă a iluziilor! Nu regret nimic. De ce am făcut asta? Chiar vrei să știi? Pentru că mă mințeau. Și nu o făceau de ieri, de alaltăieri. Mă mint de ani buni. Mă căutam zilnic în oglindirile lor. Eram la fel, neschimbat, an după an. Mă mulțumea ce vedeam, de ce să fiu ipocrit. Aveam încredere în mine, în genele mele bune, în imaginea cu care întâmpinam lumea. Eram eu, același eu, neschimbat, îți spun, neschimbat. Mă apropiam de oglindă și număram riduri, îmi urmăream cu degetele sprâncenele, zâmbeam și mă schimonoseam în fel și chip ca să am o mai bună imagine a posibilelor riduri. Treceam prin același ritual zilnic, luând la rând oglinzile din fiecare cameră. Crezi că am exagerat? Nu știu ce să zic. Posibil să ai dreptate. Dar acum știu, știu că totul a fost o iluzie. Îți dai seama?! Am fost un fraier și am lăsat foițele de argint să își bată joc de mine. M-au zugrăvit într-un tablou pe care și-l pasau pe ascuns între ele. Da, asta făceau. Păstrau o imagine perfectă, ca și cum s-ar fi hrănit cu vanitatea mea, iar mie îmi lăsau tabloul hidos. Dorian Gray și nimic mai puțin, dar invers. Asta am fost, asta am ajuns să fiu. Îți spun. Nu te mint. Cum altfel? O mizerie de nedescris. Cum mi-am dat seama? Mai contează? Ce rost mai are? Mi-am dat seama și cu asta basta. Of... De ce insiști?! Crezi că sunt nebun? Uită-te la mine! Chiar crezi că sunt nebun? Eu? Nebun?! Bine, fie. O să îți spun. Cineva, un anonim binevoitor, mi-a făcut câteva poze pe ascuns. Da, m-a fotografiat pe ascuns, a pus pozele într-un plic și l-a lăsat în cutia poștală. Îți dai seama?! În cutia mea poștală, veche de când s-a făcut blocul, fără încuietoare, cu ușița îndoită de pumnii cine știe cui. L-ar fi putut lua cineva în orice moment. Plicul ăla arăta ca și cum ar fi avut bani îndesați în el, ca o datorie plătită anonim în numele altcuiva. Fix așa era. Și totuși, l-am găsit în cutie. Știi cât de rar îmi verific cutia poștală? Exact! Mai deloc. Habar nu am câte persoane mai știu unde locuiesc. Nu mai am facturi care să mi se livreze. În zona asta nici măcar nu ajung oamenii cu pliante și cataloage de la marile magazine sau cine știe ce oferte cu servicii de care oricum mă pot lipsi. Mă mir că nu a fost desființată maghernița metalică cu toate cutiile ei poștale deformate și ruginite. Numerele apartamentelor nici nu se mai văd bine, atât sunt de decojite și șterse. E un dezastru, o sursă de infecție, un tetanos care pândește la fiecare intrare și ieșire din scara blocului. Și în condițiile astea, am aruncat o privire și am luat plicul. L-am întors pe toate părțile bănuind că este, cel mult, o greșeală. Un plic alb, bine lipit, cu ceva consistent în el. L-am luat în casă. Nu știu ce mi-a venit. În mod normal l-aș fi aruncat, dar probabil a fost ceva acolo care m-a făcut să-l păstrez. Plicul a stat nedesfăcut săptămâni bune. Mai-mai că am uitat de el de tot. Apoi, într-o seară, căutând o pereche de mănuși, l-am găsit. Nu l-am aruncat nici atunci, deși, trebuie să recunosc, mi-a trecut prin gând. L-am deschis. Am văzut pozele. Nu m-am recunoscut din prima. A trebuit să mă holbez la calupul de fotografii iar și iar, până când am simțit cum mi se înmoaie genunchii. M-am și așezat pe fotoliu, de frică să nu mi se facă rău. Recunoscusem personajul. Eram chiar eu. Am căutat repede justificări pentru imaginile care, la momentul respectiv, mi se păreau ca fiind departe de adevărul cu care eram obișnuit. O iluzie? O farsă? O editare nereușită? M-am ridicat și m-am postat în fața oglinzii. Eram neschimbat. Vedeam ce știam că e normal să văd. Fotografiile păreau deformate intenționat. Am mers în baie. Același eu. În dormitor? Neschimbat. Pe hol? Eu, același eu, iar și iar. Am privit din nou pozele. Și ghici ce? Știi ce idee mi-a venit? Să întorc poza către oglindă. Ceea ce am văzut m-a lăsat cu gura căscată. Fotografiile, privite așa, erau identice cu imaginea mea reflectată. Eu, de două ori, dar identic. Așa m-am prins de mascaradă. În realitate, când mă uitam la poze cu propriii mei ochi, vedeam urmele anilor care trecuseră peste mine, atingerea vârstei care nu iartă pe nimeni. Descopeream un om obosit, cu cearcăne pământii, cu riduri care se arcuiau după zâmbetul chinuit sau împotriva lacrimilor care începuseră să îmi curgă pe obraji. Pete maronii completau peisajul. Erau ițite pe frunte, pe tâmple, ca ciupercile după ploaia cu ani, anii ăia pe care mă bucuram că îi păcăleam cu felul meu special de a fi. Părul? Rar și încărunțit. Eu nu mai eram eu. Iluzia ajunsese la zi: îmbătrânisem. Am mers în bucătărie, am luat ciocanul din sertarul de jos al dulapului și am spart toate oglinzile. Am zdrobit mirajul. Am făcut lumină. Să îți arăt pozele, zici? Nu le mai am. Le-am rupt. Ce să mai fac cu ele?! Nu mai vreau să știu cum arăt. Nu mai vreau. În fine... Mă ajuți să fac curat? Ai chef?