Hei! Heeei!
ziua 62
Hei! Heeei! Mă aude cineva? Hei! Heeei! Mă aude cineva? Oricine? Hei! Heeei!
M-aș întinde să vă prind de glezne. Unde goniți? De ce nu vă aplecați urechile spre mine? Poate vă ajut cu una sau poate două întrebări. De ce nu vă opriți câteva minute? De ce nu vă întoarceți unii către ceilalți? Unde vă grăbiți cu toată zarva? Spre ce?
Heeei! Vi se vântură poalele hainelor și vă sfârâie tălpile pantofilor în deplasări spre margini de lume. Chiar nu suportă amânare acest cortegiu zornăitor? Nu își mai ia nimeni timp să respire? Nu se mai domolește graba? Totul a devenit o succesiune nesfârșită de chenare care trebuie bifate: obiective, teme, subiecte, ipoteze, concluzii. Câtă risipă de viață! Ce trai agonizant! Mai respiră cineva? Ce repezeală, ce lovire de coate pe treptele ierarhiilor care se ridică pe umerii voștri, ai noștri, ai tuturor și dispar falimentar în ritmul colapsului corpurilor voastre, corpurilor noastre, corpurilor tuturor. Unii se înghesuie să prindă o grindă, alții să apese o treaptă, ceilalți să sprijine un perete. Se construiesc imperii din beton și ne mirăm dezorientați, orbecăind prin subsoluri, cum am ajuns aici. Turnuri Babel ale ambițiilor deșarte se ridică pe nesimțite în fiecare dintre noi. Nu știți că trăim prea puțin ca să aibă sens toată zbaterea cu care ne împăunăm? Nu din cărămizi ne zidim, ci din oameni. Mai crește cineva oameni drepți? Mai îndreaptă cineva oamenii strâmbi? Le mai ridică cineva frunțile spre cer? Îi mai învață cineva să iubească soarele? Îi mai îndrumă cineva pe cărările nopților cu lună plină?
Hei! Heeei! Unde vă tot înșurubați? Unde vă risipiți resursele? Cine vă cumpără fericirea pe un pumn de arginți? Nu graiul ne este amestecat, ci urechile ne par astupate. Nu privirile ne sunt furate, ci pleoapele ne par închise. Nu prezența răului ne cutremură, ci banalizarea faptelor care îl confirmă. În numele echilibrului se stropește fericirea cu tristețe. În numele echilibrului se ciobește marmura binelui cu dalta ruginită a cruzimii. Avocații coruptibili ai firii umane sunt singurii care storc justificări din piatră seacă. Așa am ajuns să avem toți dreptate și, paradoxal, să greșim cu toții în același timp.
Hei! Heeei! Voi bulgări de zăpadă prinși în vria rostogolirii prin cuptor, nu simțiți cum vi se pierd aburii pe lângă ușa slăbită a certitudinilor? Unu plus unu plus doi plus trei plus cinci plus opt plus treisprezece prinde contur doar atunci când ne luăm timp să observăm. Dar noi ne topim cu toții țopăind pe tabla încinsă. Nimeni nu pare să mai aibă timp.
Hei! Heeei! Vă rog! Haideți să ședem o leacă. Soarele o să răsară oricum. Noi poate nu.