Ce-a ne-a mai rămas în afara fricii? Mugurii urii? Prăpăstiile diferențelor? Greața disprețului? Orgolioasele aroganțe? Un ciorchine otrăvitor nu e niciodată mai departe de întinderea brațului.
Frica de a fi diferit. Frica de a nu fi iubit. Frica de a fi dezamăgit. Frica de a nu fi de ajuns. Frica de a nu fi special. Frica de uitare. Frica de anonimat. Frica de moarte. Frica judecății de apoi. Frica de obrazul care nu se întoarce. Frica de frică.
Ușile rămân ferecate, geamurile închise, cărțile uitate în biblioteci, mințile hăituite, inevitabilul hulit, realitatea greu de interpretat, umanitatea șchioapă, iubirea tot mai artificială, reflexele condiționate, supunerea oarbă, dialogul remarcat prin absență, rațiunea paralizată. O astfel de ploaie torențială lovește neîncetat trecând prin umbrelele iluziilor, prin scuturile divine și promisiunile străvezii. Turma e rătăcită, premeditat separată, învrăjbită în contul unui trai ridicat pe arginții lăcomiei.
Rămâne abandonată teama de-a irosi prin nepăsare binele pe care îl putem transforma într-o simfonie a zâmbetelor. Dar teama de timpul care capsează biletele stațiilor la care nu reușim să coborâm? Sau teama oportunităților irosite, scăpate printre degete în timp ce ne gândeam la evaluări, ne întreceam în critici și în oferit stele? De când sunt stelele ale oamenilor? De când le pot vehicula? Cât de deplasate pot fi pretențiile unei specii care nu poate ține hățurile propriei nevoi de a consuma fără măsură, epuizând conștient resursele planetei. Și totuși, frică să nu putem crea povestea omului care privește liber prin ceața supra-plinului, a extra-suficienței, a mega-conformismului? Nu? Probabil nu ne roade frica potrivită.