Fără Sens
ziua 79
‒ Aș fi vrut să avem un sens, Matei. Tu nu? l-a întrebat Ada.
‒ Poate avem, a răspuns într-o doară bărbatul pe jumătate adormit.
‒ Avem pe naiba. Suntem niște nimeni, auzi? Nimeni.
‒ Ceva ceva tot o fi de capul nostru. Nu ți se pare?
‒ Nu știu ce să mai cred, a spus femeia numărând zulufii păturii cu care era învelită.
Răsucea între buricele degetelor, în mici bile, ițele de lână.
‒ De ce? a întrebat el.
‒ De ce, ce?
‒ De ce nu știi ce să mai crezi?
Bărbatul era deja ridicat într-o rână și se străduia să îi facă pe plac partenerei sale, susținând o conversație pe care nu și-o dorea.
‒ Pentru că dacă aș fi știut, aș fi făcut cumva să îmi fie mai bine, a venit răspunsul ei.
‒ Mai bine decât îți e acum?
‒ Mai bine, în general. Nu este totul despre acum. Așa... Nu știu, mai bine.
Nu era prima lor discuție fără direcție aparentă. Dialogul urma să se învârtă în cerc până când argumentele ieșeau din scenă și rămâneau doar hachițele emoțiilor.
‒ Păi și ce are de-a face sensul cu ideea de mai bine? Nu ne poate fi mai bine fără să avem treabă cu sensul? a continuat să caute întrebări cât mai potrivite pentru furtuna în care era rostogolit.
‒ Nu te simți ca o frunză în bătaia vântului? Trage lumea de noi și ni se pare că știm când să alegem, ce să alegem, dar nu avem niciodată idee dacă facem alegerile potrivite. Ne ia vântul, ne tăvălește de mama focului și ne amestecă într-o grămadă numai bună de întors cu lopata. Toți o apă și-un pământ.
Furtună? Matei avea impresia ciudată că o să fie ceva mai mult de-atât. Oricum nu știau când să se oprească. Cineva sfârșea mereu prin a fi rănit sau, în cel mai fericit caz, exasperat. Dar de data asta simțea că presiunea atmosferică urma să scadă abrupt și nu avea legătură cu departamentul de meteorologie. Dar ce fel de om e cel care nu înfruntă urgia? S-a ridicat mai bine. Amorțise. A căutat insistent privirea Adei. A continuat.
‒ Mă simt ca ceea ce sunt. Sunt un om, un bărbat. Nu înțeleg de ce trebuie să complici mereu lucrurile?
‒ Nu complic nimic. Bine că ai tu răspunsuri la toate cele! i-a întors privirea cu ochii cuprinși de flăcări.
Își amintea prea bine că Matei îi spusese de multe ori că dacă ar fi să aleagă iar și iar ceva la ea, i-ar alege luminile din priviri. Ea ar fi preferat să fie aleasă cu totul.
‒ Nu le am, dar nici nu cred că are rost să îmi pierd vremea contabilizând câte am, dacă sunt de ajuns astea pe care le am sau câte îmi mai trebuie ca să pot să trăiesc. Mi se pare că nu ești niciodată mulțumită de tine sau de viața ta și asta e ca o palmă de la distanță pentru mine. Trebuie să înțeleg ceva? Bați șaua să priceapă calul?
‒ Nu e despre mine și nici despre tine. Eu vorbesc de Sens. De ce sunt ceea ce sunt? Care e rostul meu? Poți măcar să încerci să înțelegi? Nu vreau o viață ca a mamei. Spălat copii la fund, făcut mâncare pentru un nesimțit și visuri aruncate la ghenă.
‒ Rostul tău e să stai aici cu mine, goală, și să ne stoarcem creierii cu discuții aiurea, a zis bărbatul schițând un zâmbet nereușit.
‒ Ha ha... Ce să zic, Mister Funny... Mai sunt și alte chestii în viața asta în afară de sarcasmul de la miezul nopții. Și știi că nu îmi place când vorbești așa în dodii. Ce-i cu tine? Eu vorbesc serios!
Încercările lui de a tempera situația tocmai se loviseră de zidurile imposibil de asediat ale nevoii ei de Sens. Matei, cu gândurile vraiște, s-a surprins urmărind aievea asediul unei cetăți medievale. Șuvoaie de apă clocotită și smoală se revărsau peste nefericiții care ajunseseră la ziduri. Nimeni nu scăpa de valurile fierbinți de suferință. Era prins la înghesuială, fără pic de spațiu de manevră. A ridicat palmele cât să împrăștie iluziile și a revenit la dialog.
‒ Cu mine? Ce e cu mine? Păi o să îmi pierd mințile de la toate dilemele astea, a răspuns bărbatul simțindu-se încolțit.
‒ Tu ce vrei? Ce îți dorești de la viață? Ce visuri ai? au picat ca niște trăsnete întrebările Adei.
‒ Vreau să trăiesc, să mă bucur de ceea ce sunt. De ce am nevoie de un sens?
Două răspunsuri și o întrebare. Încă spera că mai poate salva ceva din seara care începuse într-un alt ton. Însă, în acel moment, atmosfera era pe cale să se strice definitiv. Nu era pregătit să accepte acel deznodământ.
‒ Nu ți se pare că suntem blocați? Că stăm într-o clipă care nu se duce în nicio direcție? Că nu alegem? a continuat Ada.
Fulgerele loveau fără menajamente. Ea era toată numai ochi și urechi. Și intenții greu de intuit. El era tot numai semne de întrebare. Și intenții anemice de pace.
‒ Mi se pare că facem maxim din cât se poate. Nu e blocaj. E cum e. Nu știu. Nu am ales deja? Umblăm de ceva vreme unul prin timpul celuilalt. Suntem împreună. Ne facem viețile mai frumoase. Ce vrei mai mult?! Alții nu au nici măcar bucățile astea de fericire.
‒ Vrei să zici că pe tine nu te preocupă deloc genul ăsta de gânduri? Deloc? Zero? Nimic?
Furtuna migra fără menajamente spre o catastrofă emoțională.
‒ Cu ce m-ar ajuta? a întrebat, oftând, Matei.
‒ Să îți lărgești orizonturile. Să înțelegi mai mult. Să... Habar n-am. Să știi. Pur și simplu să știi dracului ce e cu tine.
Măcar se opriseră întrebările. Ada mototolise cearceaful pe partea ei de pat. Matei frământa o pernă.
‒ Îmi ajung toate rahaturile pe care le știu deja. M-am convins cum stau lucrurile. Nu e nimic special. E aceeași poveste peste tot. Ne stresăm pentru aceleași mizerii și apoi murim până să apucăm să ne obișnuim cu fericirea. Pam pam! Evrica! Na sens! Happy?
S-a făcut liniște. Ada respira ca după o cursă cu obstacole. Matei începea să înțeleagă că unele asedii nu se termină când îți dorești.
‒ Serios acum... De ce te uiți așa la mine? Ce am spus? Nu am dreptate? Toți suntem o apă și-un pământ. Ai zis-o chiar tu mai devreme.
Încercase cu ultimele fărâme de răbdare să resusciteze corpul inert al dialogului. Vorbea doar el. Îi rămăsese toată scena.
‒ Hei! Zi ceva! Unde pleci? Ada! Hei! Stai puțin! Ada! Întoarce-te! Ada!
👏👏👏👍 ... Mulțumesc
Felicitari! Foarte frumos 👏
Bravo!!!!!