Când o să mă găsești?
ziua 64
Se despart norii. Uneori e semn bun și cerul apare albastru de deasupra lor zâmbind a liniște. Alteori se furișează furtuna ca printre cortinele trase pentru spectacol tunând teatral. Când stai cu picioarele întinse pe un scaun, într-o suprafață mult mai mică decât o recomandă ideea de spațiu confortabil, îți dai seama că te poți mulțumi cu puțin. Îmi place să cred că e un exercițiu de stimulare a modestiei. Măcar pot profita de faptul că peretele e atât de aproape. Sunt sigur că nu are unde să îmi cadă capul lăsat pe spate, în caz că adorm privind îmbrâncelile aburilor cu pretenții de ploaie.
Mă pun pe numărat gânduri. Știu prea bine cât de firavă e plasa care le ține. Degeaba îmi repet și insist că mi le voi aminti. De îndată ce mă îndepărtez, au sălbaticul obicei de a se pierde în desișul cotidian. Nu sunt cu nimic mai deosebite de o ciurdă de ciute speriate. Orice foșnet pe care nu l-au tropăit cu propriile copite le împrăștie într-o clipită, iar eu mă trezesc privind buimac, a pagubă, în gol. Măcar de mi-ar folosi la ceva astfel de închipuiri. M-ar fi ajutat un colț de ziar pe care să le pot scrie. Nu azi. Le las libere. Să facă ce vor. La ce mă gândeam? Hmmm...aaaa, da!
Mi-ar fi plăcut să exiști. Măcar așa, cineva cu o plasă de fluturi, țopăind în jurul meu, pusă pe prins gânduri răzlețe, ar salva ceea ce uitarea îmi tot fură. Sau poate nu este despre ceea ce speră un gânditor anonim dintr-un balcon îngust. Mai mult ca sigur exiști pe undeva, dar aștepți să mă învechesc asemenea unui vin potrivit maturării sau vrei doar să vezi dacă sunt la fel de încăpățânat ca mierea care nu se predă stricăciunilor. Sincer? Am început să mă întreb tot mai des când o să mă găsești. Știu că sunt asemeni unui ciob de scoică pierdut printre mucuri de țigări în nisip, dar nu pot să nu visez că degetele tale mă vor ridica dintre nimicuri.
Într-o zi cu soare, unul care să împrăștie cu un dos zdravăn de rază zvârcolirile norilor, vei deschide un jurnal nescris. O să plimbi un stilou în sus și în jos, rotunjind, atunci când alfabetul o cere, mișcările scurte de palmă. Ordonat, linie cu line, vei așterne pe o singură pagină ingredientele din care ar trebui să fie dospit bărbatul potrivit pentru tine. Fără să am habar, fără să bănuiești, o să mă compui cu o precizie care va curba liniile timpurilor noastre și, luându-mă de mână, bâjbâind prin întuneric ca într-un dulap doldora cu haine, mă vei trage în lumea ta. O să stau aici, sprijinit de muntele de nerealizări cu care mă mândresc. Promit să nu mă îndepărtez de locul în care mă aflu. Nu o să mă smucesc ca un pește prins într-un cârlig pe care l-a găsit irezistibil. M-am proțăpit în colțul balconului și o să rabd șmirghelul neprietenos al timpului. Știi bine că cineva trebuie să stea de veghe peste glasurile stridente ale mașinilor înghesuite pe bulevard. O să privesc norii, clipind rar, cât să mă asigur că vor continua să plutească și așa lipsiți de sprijin cum sunt. Nu putem fi siguri de nimic din ceea ce nu privim, nu-i așa?
Nu cred că trebuie să îți spun că o scânteie nu e mare lucru. O știi prea bine. Poate se stinge, poate se macină în zboruri prea lungi. Dar în egală măsură poate aprinde văpăi din pădurile de uscăciuni în care ne-am jupuit sufletele. Am umblat suficient. Am căutat, dar cum stau rău cu orientarea, ar fi bine să acord o șansă așteptării. De găsit, nu am găsit mare lucru. Cred că inerția merită o promovare în prim plan. Mi-aș dori să fiu găsit. Nu e chiar o imposibilitate. O să îmi prindă bine să stau locului o vreme.
Mai mult ghemuit decât întins, o să-i pun piedică Norocului. Are prostul obicei de a sări din balcon în balcon la mirosit de flori crescute atent în jardiniere. O să îl ridic, o să îl scutur de praf și o să îl așez la aceeași masă la care stau deja. O să ne privim ochi în ochi, ca două entități care aproape nu au existat. O să îi explic că m-aș bucura să știu cum te cheamă. Poate că, înduioșat de sinceritatea cu care îl îmboldesc, o să îmi dea indicii și despre clipa în care ai să mă găsești. Mareea se schimbă în favoarea mea și el, Norocul, trebuie să o știe mai bine ca mine. Nu poți să fii scris în jurnalul celei care te caută și să nu te întrupezi din norul de ceață în care te-ai obișnuit să aluneci nevăzut. E cazul să mă adun, să îmbin piesele de puzzle și să ies din conul de umbră. Nu sunt înnebunit după soare, dar nu o să fie un chin să stau un pic la lumină. Poate așa, cu tot Norocul împiedicat, o să fiu mai ușor de văzut.
Plouă. Înghesuit în colțul meu de balcon am deschis o umbrelă, una veche cu spițele ruginite. Norocul și-a văzut de drum. Nu mi-a fost de mare ajutor. A tăcut mâlc, cu o moacă lipsită de expresie. M-a privit apatic și a plecat când a înțeles că nu mai am nimic să îi cer. Ascult cum tropăie picăturile de apă pe buza de tablă a balconului. Dacă și acolo unde ești s-a pornit ploaia sper că nu ai lăsat jurnalul deschis tocmai la pagina unde m-ai scris. Ar fi păcat să mă diluez într-o pată de cerneală. Aș fi doar o risipă de gânduri. O să pierd ocazia plăcută de a te întreba, în deschiderea unei conversații viitoare: cum de m-ai găsit?