Sunt aproximativ. Aproximativ eu, aproximativ liber, aproximativ viu, aproximativ întreg, aproximativ conștient, coloane întregi de aproximări care se despică din trunchiul comun al umanității cât să îmi creeze iluzia reconfortantă a identității.
Sunt o pungă plină cu apă, dar sprijinită pe materie poroasă solidă. Șuvoaie de lichide roșii, galbene, albe, translucide, curgând prin vene, împinse prin pori, prin orificii, răsucite pe lângă smalț, pe lângă os. Mă reconfirm ca o împletitură cleioasă acoperită cu limitele exterioare plăcute privirii.
Sunt liber să clipesc și să mă avânt în carnea zilei. Alerg, citesc, iubesc, mă înfrupt din momentele în care sunt treaz, doar ca să mă prăbușesc epuizat, sclav al nevoii de a mă reface, de a mă recompune, de a mă odihni. Sunt captiv într-un contract impus abuziv la naștere, unul care îmi fură o treime din timpul anemic pe care și așa nu mă pricep decât să îl pierd.
Sunt o scânteie obligată să parcurgă nopți fără să strălucească, scobind prin fabulațiile creierului dornic de lumină. Pagini ale cărților pe care aș fi putut să le citesc sunt date la schimb pentru iluzii care mă trag de mână prin somnul adânc al neputinței. Biblioteci întregi pe care aș fi putut să le umplu rămân doar vitregite de plăsmuiri contradictorii.
Sunt un imperiu de celule, un furnicar care funcționează fără să mă întrebe, fără să aibă nevoie de acordul meu, fără să îi pese de rațiunea care mă impune ca lider cu tentă divină al domeniului mărginit de epidermă. Sunt al meu fără să fiu al meu, un mecanism fără manual de instrucțiuni, fără un sens aparent, fără un termen clar de funcționare, membru al unei specii care mă înfioară, într-o goană teribilă pe culoarele înguste ale unui labirint fără ieșire.
Ce sunt? De ce sunt? Cum sunt? Aproximativ încântat să mă cunosc.